Un
gând...
Datorită
harului profesorului din gimnaziu, am devenit un împătimit de Istorie.
Recunosc, doar la nivel de diletant, dar pe parcursul anilor am „devorat” orice
publicaţie de specialitate care îmi cădea în mână . Zilele trecute tocmai
am procurat ultimul număr al unei reviste care trata acţiunea Armatei Române în
Bulgaria, în Al Doile Război Balcanic din 1913. Autorul unui articol (Florin
Şperlea), folosindu-se de mărturiile contemporanilor, face referire la modul
cum se prezenta Oştirea noastră în anul premergător declanşării Primului Război
Mondial.
Să vedem:
„După
încheierea Tratatului secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria (1883),
pentru regele Carol I , armata română în timp de război urma să fie doar o
anexă a trupelor austro-gemane. În memoriile sale, liderul liberal I.G.Duca
încerca să-şi explice dezinteresul manifest al regelui Carol faţă de armata
română, după 1883. Acesta, spune Duca -nu
privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În
caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema
dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această
funcţie, armata noastră răspundea dorinţelor lui. De ce să ne muncim şi să
cheltuim prea mult ?În ziua hotărâtoare salvarea va veni tot de la ofiţerii
germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul şi muniţiile pe care
germanii ni le vor trimite-”.
Mai departe:
„Analizând
criza corpului ofiţeresc, Gh. Tătărescu ajungea la concluzia că salariile
necorespunzătoare şi desconsiderarea faţă de cariera militară fac din aceasta o- carieră de al doilea ordin-.
Situaţa materială a tinerilor sublocotenenţi era destul de dificilă, de vreme
ce primeau-un salariu mai redus decât
acela al unui zidar- ..., datoriile contractate fiind –o molimă care bântuie cu furie; percepţia corpului de ofiţeri în
societate nu era tocmai măgulitoare, căci, spune Tătărescu, ei sunt – nişte brute pentru intelectuali, nişte
târâie-sabie pentru burghezi şi nişte inutilităţi necesare pentru restul societăţii.
La toate acestea, se adăuga ceea ce omul politic liberal aprecia a fi-procesul de descompunere sufletească-
întâlnit la aceia care, deşi porneau cu entuziasm în cariera militară,
constatau că –uneori se reuşeşte şi
altfel decât graţie muncii şi jertfelor şi că, în societate, se pricopseşte
lumea fără osteneală şi fără ideal-. De ce ne-ar mira atunci că însuşi
liderul Partidului Naţional Liberal, Dimitrie A. Sturdza, obişnuia să spună că
–armata nu rentează-?”
Din
articolul din care am citat, reiese că în urma excursiei de la sud de frontieră(căci
de fapt nu a avut loc nicio confruntare militară, bulgarii sătui de război
predându-se cu voioşie), factorii de conducere s-au îmbătat cu laurii unei aşa
zise victorii şi au stabilit, ei, că Armata Română este măreaţă...
Adevărul
a ieşit la iveală abia în campania din 1916, când pierderile umane, teritoriale
şi economice ale ţării au fost enorme. Cei drept, în vara anului următor ne-am
luat revanşa la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar tot a trebuit să încheiem o
pace dezavantajoasă. De ce ? Păi francezii au dotat, echipat şi instruit doar
trupele de la contact cu inamicul. Noroc că Centralii erau vlăguţi la rândul
lor, altfel...!
Am
făcut acest excurs cu gândul la o întrebare: mai este „historia magistra
vitae?”
Col(r) Radu AROMÂNESEI
