„EIN MAN, EIN WORT”
Aceasta este expresia pe care noi, românii, o
asociem cu vorbitorii de limbă germană, inclusiv cu cei care locuiesc alături
de noi, de câteva sute de ani. Este o formă de a marca o anume percepţie asupra
unei etnii care, comparativ cu exuberanţa noastră de sorginte latină, are o mai
mare înclinare spre exactitate, corectitudine şi meticulozitate.De altfel, acest lucru este evident şi în alte spaţii geografice, şi pentru asta este de ajuns să comparăm muzica lui Verdi cu cea a lui Wagner.
Istoriceşte
vorbind, aceste însuşiri ale conaţionalilor noştri de etnie germanică, fie ei
saşi, şvabi sau ţipţeri (aceştia din urmă locuiesc în Bucovina şi Maramureş)
s-au oglindit şi în relaţia lor cu populaţia românească, ceea ce a făcut ca
percepţia noastră faţă de această minoritate să fie în general favorabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât îl avem în memorie pe Stephan Ludwig Roth, cel
ucis de revoluţionarii maghiari din cauza promovării de către acesta a
intereselor româneşti în Transilvania în timpul revoluţiei de la 1848, pe
poetul romantic Nikolaus Lenau sau pe
inventatorul Conrad Haas, stabilit în Sibiu, un vizionar şi un precursor al
tehnicii rachetelor. Chiar în vremurile noastre, ne mândrin cu laureata
premiului Nobel pentru literatură din 2009, Herta Muller din Timiş şi cu
laureatul premiului Nobel pentru Chimie din anul acesta, Stefan W. Hell, născut
în Arad. Ăştia sunt nemţii noştri ! Datorită
acestei lungi convieţuiri şi a comunităţii de interese, deoarece şi etnicii
germani din Transilvania şi Banat au fost supuşi unei puternice acţiuni de
maghiarizare forţată, episodul „Grupul Etnic German”, înfiinţat sub presiunea Germaniei
naziste, nu a lăsat resentimente puternice asupra românilor, dar a adus cetăţenilor români de origine germană din România, fie că au
făcut parte sau nu au făcut parte din respectiva organizaţie, multă suferinţă
nu numai pe timpul ultimei perioade a războiului, dar mult timp după aceea,
când au fost deportaţi în masă.
Este de înţeles că de atunci, aceşti oameni ai
căror moşi şi strămoşi au înfruntat alături de români toate avatarurile
istoriei, nu au mai avut încredere în protecţia statului român, de acum aflat sub
un regim impus de Rusia Sovietică, şi au părăsit pământurile natale, al căror
dor nu l-au uitat niciodată, cu toate că acum din punct de vedere material sunt
împliniţi.
Acestea
fiind spuse, rezultatul alegerilor prezidenţiale de anul acesta nu ar trebui să
mire, deşi mulţi analişti apreciază ca o mare realizare morală a românilor că
au ales în fruntea statului un dublu minoritar: şi de etnie germană, şi de
confesiune reformată. Din cele pe care am încercat să le subliniez mai sus, se
evidenţiază faptul că majoritatea alegătorilor români, în special tinerii, căci
ei au fost cei care au răsturnat situaţia în seara zilei de 16 noiembrie, au
văzut în Klaus Johannis nu neapărat un candidat liberal, ci o persoană care
provine dintr-un mediu geografic şi cultural mai puţin influenţat de
politicianismul dâmboviţean. Urmează ca Domnia Sa să nu dezamăgească !
Iar în final,
stau şi mă întreb, dacă emigra şi cel ce
avea să devină primarul Sibiului şi apoi preşedintele ales al României, noi cu
cine am fi votat... ?!
