TRĂDARE SAU PROSTIE...?!,
(mesaj transmis parlamentarilor PNL-PC de Timişoara; a fost folosit şi articolul de pe pagina Filialei TECUCI a SCMD)
Copios exploatată de presa de opoziţie din urmă cu ceva timp, situaţia militarilor
în rezervă este astăzi aproape total ignorată, mai ales în urma afirmaţiilor
unor înalţi reprezentanţi oficiali, care au preluat aproape ad literam alegaţiile conducătorilor
portocalii de tristă amintire, prin care se ridică în slăvi binefacerile făcute
celor 90% dintre militarii în rezervă cărora le-au crescut pensiile...!
Situaţia reală este cu totul alta, cum tot atât de real
este faptul că a dispărut noţiunea de pensionar militar (rezervist), categorie
socio-profesională distinctă, de care statul român post-decembrist se pare că
nu mai are nevoie ! Oare aşa să fie ? Să vedem...
Mulţi dintre concetăţenii noştri confundă Armata, în
întregul ei ca organizaţie desemnată să apere Ţara, cu trupele aflate astăzi
sub arme, trupe care sunt întradevăr mult mai vizibile, dar uită sau nu ştiu că
ceea ce se vede este doar vârful organizaţiei, care are la bază două eşaloane,
fiecare dintre ele aproape dublu faţă de precedentul : este vorba despre forţa
de generare, compusă din cadre militare în rezervă şi cetăţeni cu pregătire
militară anterioară,care au satisfăcut serviciul militar şi care pot fi
introduşi în timp scurt în teatrele de operaţii, şi forţa de regenerare,
formată din tineri care urmează a fi instruiţi, dar a căror introducere în
luptă, pentru a fi eficientă, se poate face numai după o temeinică şi mai
îndelungată pregătire.
De asemenea, nu se conştientizează că forţele pe care un
stat le menţine pe timp de pace sunt gândite să reziste undeva la 30-45 zile în
cazul unei invazii, apoi trebuie să intervină în luptă rezerva, altfel degeaba
intrăm în război .
Importanţa trupelor de rezervă este copleşitoare ! Aceste
trupe câştigă sau pierd un război, nu unităţile care pe timp de pace sunt
active. Acestea au rolul de a prelua şocul iniţial al unui atac inamic, fiind
sprijinite ulterior de trupele mai numeroase ale eşalonului doi, care ar trebui
să încetinească avansul inamicului şi să ofere timpul necesar pregătirii
întregii ţări pentru război. Mai simplu spus, primul eşalon luptă cu inamicul,
eşalonul doi se completează şi pleacă spre front, în timp ce al treilea eşalon
este constituit.
Sigur, se poate contraargumenta cu apartenenţa României
la NATO, dar ştiu conaţionalii noştri că pentru a se interveni într-un
conflict, conform articolului 5 din Tratat, este nevoie de acordul unanim al
parlamentelor tuturor statelor membre ? Ori, cu viteza cu care se desfăşoară
astăzi evenimentele, şi dacă noi, pe teritoriul naţional, nu vom avea
capacitatea de a rezista, pe cine va mai sprijini NATO ?
Numai un necunoscător, sau un răuvoitor, poate susţine că
„armata NATO de astăzi” poate să-şi îndeplinească misiunea fără cei care au
servit sub Drapel şi înaite de revoluţie. În Afganistan, Irak sau aiurea,
poate, dar nu şi pe teritoriul României. Unde să mai punem şi faptul că
întregul corp de conducere de la nivel înalt al acestei armate a fost şcolit în
perioada anilor 70-80, cu perfecţionările ulterioare, desigur. Iar a arunca
anatema „muncilor agricole” asupra întregii oştiri, este cel puţin nedrep; în
primul rând, aceasta a fost politica statului de atunci, şi nu opţiunea
militarilor, în condiţiile în care tragerile în poligoane şi aplicaţiile
continuau să se desfăşoare, cu toate greutăţile materiale şi de altă natură de
atunci.
Mai trebuie reamintit că nu toată armata mergea la munci,
cum nici astăzi nu toate unităţile participă la acţiuni în teatre de operaţii
în afara frontierelor, ca de exemplu unităţile de apărare antiaeriană sau
aviaţia de luptă, nu cea de transport, care şi atunci, ca şi acum, asigură
permanenţa sistemului de apărare a teritoriului naţional.
Acestea fiind spuse, ne punem întrebarea: cui foloseşte
această lipsă de grijă, uneori însoţită de ostilitate, faţă de ceea ce ar
trebui să fie ARMATA DE REZERVĂ A ROMÂNIEI ?
Col(r) Radu AROMÂNESEI
